Versuri dulci
Dumnezeu
deţine numai patentul creaţiei, oamenii au totul...
Poezia se dăruie
Mă dăruiesc prin
versuri
Și mă destram în
fire
De plânset de
fecioară
Și slovă de
zidire
Alcătuit în
noapte
De îngeri în
cădere
Din vinovate
șoapte
Și căzătoare
stele
Venit pe-o albă
cale
Romantică solie
Cu vorbă de la
Tatăl
La oricare Marie
Prin apă și
descântec
Din cuget și
simțire
Mă descompun în
versuri
Să dăruiesc
iubire
Junghi de stele
Din avântul tinereții
ne-am adus pe lume, noi
Ca prin algoritmul sacru
să dăm viețile-napoi.
Emisfere ancestrale
preschimbate în părinți
Jumătăți nemântuite
divizate de nesfinți
Ca să-nchidem circuitul
către viața de apoi
Viață dăruită nouă să o
dăruim și noi.
Din nuclee divizate, din
materie stelară
Călători călări pe umbre
de străbuni de-odinioară
Între alfa și omega
veșniciile par clipe
Străbătute-n mare grabă
pe-ale gândului aripe
Din eter devin ființe și
se nasc a doua oară
Ne pătrund ființa-n taină
și iubirea ne-nfioară.
Je t’aime...
Paiete de sudoare
sclipesc încet,
când lumina difuză se aşterne
peste trupul
acoperit
de roua efortului
tandru.
Sărutul uşor ca
pana poetului,
Se plimbă
reflector, de voie.
Zgomotul
respiraţiei
se strecoară
descrescător,
înapoi în vis,
lăsând realitatea
să redevină
lumină.
Muşchii
trupurilor refuză mişcarea
sfidând comenzile
creierului deja lucid.
Ochii minţii
revăd ultimele imagini
care-ncearcă să
se salveze,
înainte ca lumina
le răpească iremediabil
memoriei oprite.
Un glas şoptit
vine să spargă pacea
Precum ultima
picătură
în preaplinul
unui pahar de lacrimi:
-Je t‘aime !
Perechea nepereche
Suntem la trup ca
trandafirii
Ne bucurăm
de-acelaşi soare
Dar tu eşti
floarea cu petale
Iar eu doar
frunzele şi spinii.
Suntem oceane de
gândire
Spumoase valuri
mişcătoare
Dar tu eşti apa
cea curată
Eu doar procentul
ei de sare.
Suntem perechea
nepereche
O Cleopatră şi-un
Antoniu
Dar tu eşti
floarea la ureche
Eu doar cercelul
accesoriu
Suntem un pom al
abundenţei
Rodit-am fruct cu gust de miere
Dar tu eşti seva ce-l hrăneşte
Eu sunt doar lemnul de tăiere.
Suntem întregul fără formă
Uniţi ca două emisfere
Tu pozitivul şi
pluralul
Eu doar greşala
ta enormă
Sevraj
O tu femeie flacără de
gheaţă
Eu te sărut, ca să rămân
în viaţă.
Şi mă topesc în ceaţa
dimineţii
Să mai întorc odată,
roata vieţii.
Cu gust de tine şi în
nări aroma
Ce-mi poartă umbra şi mă
scurge-n forma
De muritor, ce moare
către seară
Când vin să te sărut a
mia oară.
Privind la cer prin
lacrima lentilă
Şi în oglindă, fiinţa
infantilă
Care depinde şi-și pune
viaţa gaj
Când fără tine, intră în
sevraj.
Strigătul mut
Mi-ai zidit mintea
În inima ta de sticlă
Iar mânia rece ca o
piatră
Pe inelul de la degetul
tău mic
Mâinile, pendule de fier
Ancorate de marmura
trupului tău
Se tem, ezită
Să pipăie, să mângâie, să
aibă
Ascunsă în mintea de
copil
Inima în tăcere de piatră
Se teme să-mi bată
Pentru tine
Numai gânduri
Cu aripi deschise larg
Speră, umbresc și zboară
Ducând lumii
Crenguţe de măslin
Și versuri de cântec
De Pasăre Spin
Dezviolul sfintei
Am să mă desfac
În bucăţi
Dimprejurul tău
Precum am fost clădit
Pe tine, sfântă.
Să poţi respira
Oxigenul pur
Cu grijă,
Să nu sari în aer
Prea-unsă cu mir
Şi fără zidul, eu.
S-a produs alchimia,
Amestecului fluidelor,
Reacţia firească
Primind lumina
Cuvântului,
Să scalde mugurii
Păcatului originar
În iertare.
Adio dar puţină femeie !
Am crezut fierbinte
în noi, fiinţa
Când prin recele
întuneric
Al spaţiului
Umpleam pământuri
Până la soare
Repopulând micul Univers.
La pieptul meu
La pieptul meu scâncești în noapte
Precum la sân scâncește
pruncul
Eu te privesc cum dormi
frumoasă
Și nici nu simt cum trece
timpul
La pieptul meu pierdută-n
vise
Tu, vis frumos pe brațul
meu
Ești pacea lumii
condensată
Și spațiul meu e spațiul
tău
Pe chipul ca o zi frumoasă
Senin același zâmbet mut
Și mă abțin cu mari
eforturi
Să te trezesc cu un sărut
La fel ca-n fiecare seară
Mă lupt cu somnul care
vine
Ca visul unei nopți de
vară
Să-mi ia imaginea cu tine
În jurul nostru se
așterne
Un câmp de energie fină
Și-mi pare-așa de scurtă
noaptea
Și-aș vrea ca ziua să nu
vină
În liniște se-aude-un
greier
Ce-și cântă oda-n
disperare
Și-n noapte o sirenă
plânge
Pe un vapor în depărtare
De dragul tău
În jurul tău de-ar fi
nevoie
Eu m-aș preface-n zid de
piatră
Dar florile se-aștern în
cale-ți
Și n-ar avea unde să cadă
Și m-aș ruga cu rugăciune
La sfinții cei din
calendare
Dar tu te rogi mai mult
ca mine
Și n-ai nevoie
de-ajutoare
În calea ta eu aș așterne
Covor din razele de soare
Dar tu ai fața luminoasă
Și-ar străluci poate mai
tare
Aș duce jertfă pentru
tine
La zeii din mitologie
Dar tu ești bună,
milostivă
Și-ai da la toți câte-o
felie
Aș duce lupte pentru tine
Armate-atacuri, insurecții
Dar tu ești bună și ești
blândă
Și n-ai nevoie de
protecții
Aș face pact cu necuratul
Mi-aș vinde viața pentru
tine
Dar tu ești bună și
curată
Și nu mai mai iubi pe
mine
Și pentru tine-aș face
munca
La treizeci de Sisifi
deodată
Dar tu ești bună
și-nțeleaptă
Și n-ai nevoie
deocamdată.
De dragul tău aș muta
munții
Să-ți fac un loc să
treci, ușor
Dar tu ești bună și
cuminte
I-ai pune iar la locul
lor.
Mă vrei
Te vor și florile din glastră
Să fi polenul din stamine
Tu între ele
floare-albastră
Dar tu nu vrei, mă vrei
pe mine.
Te cheamă marea ca să-ți
cânte
Pe țărm cu valul ei de
ape
Cu briza părul să-ți
alinte
Dar tu mă vrei mereu
aproape
Soarele-ți râde dimineața
Și-ți plânge în amurg cu
luna
Iar steaua ta-și arată
fața
Dar tu mă vrei, mă vrei
într-una.
Îți cântă un rapsod din
liră
Și pictori îți pictează
chipul
Păsări măiestre te admiră
Dar tu mă vrei pe mine
singur.
Când e târziu și
se-noptează
Afară plouă cu găleata
Iar visul ceartă mintea
trează
Dar tu mă vrei, mă vrei
și gata
În dar ți-ar da întreaga
lume
De dragul tău să aibă
parte
Îngeri și oameni cu
renume,
Tu vrei cu mine pân-la
moarte
Mereu la fel ca-ntâia
oară
Îngenunchez, admir
frumosul,
Un gând și-o taină
mă-nfioară
Mă vrei pe mine…
păcătosul
Ce mi-ai făcut Doamne
Mi-ai rupt o coastă, mi-ai făcut o Evă
Cu părul lung şi trupul
voluptuos
Să-mi fie profesoară și
elevă
Să mă târăsc la mila ei,
pe jos
Să aibă sâni ca să-mi
hrănească prunci,
Că eram singur şi
stingher atunci.
Să-mi fure judecata cea
puţină,
Să fiu rebel, să n-ascult
de porunci.
Să-mi dea să muşc din
poama cea oprită,
Ca să-mi poţi da, ce n-ai
dat pân-atunci.
Să-mi dai osânda cea
făgăduită,
Zile puţine, condamnat la
munci.
M-am amăgit o vreme cu puterea
De-a crede totul făr-a
cerceta
Și mă durea dar am sfidat
durerea
Şi m-am trezit rugând, la
mila Ta.
Ţine-ţi dar paradisul
pentru tine,
Că nu-mi erai oricum cu
el dator
Doar capăt de-acuzare
ştii prea bine,
Pentru cel nobil și
cutezător
Ispită grea
Picioarele tale
lungi ca niste
versuri obscene,
rimeaza
triunghiular in contextul visului tandru
al nopţilor
imaculate
Îţi aud paşii, respiraţia şi freamătul
puful de pe ceafă
se-nfioară în lumina difuză
Simt muşcătura în lob,
ușor, limba
invadează urechea
Şi fiorul îmi
umple voia
Mâinile-mi tremură arzând
formele clasicei chitare
determinându-le
unduirea
ca pe-o şoaptă
vulgară, taina spovedaniei
timpii ne-nverigă
fără zgomot
lăsându-şi
amprenta
în pupilele ochilor închişi
Şuvoi, fluidele vii
Revarsă fiinţa-n
fiinţă
împlinind
ritualul nemântuirii
Prea târziu
Din două sentimente şi-o chitară
Am construit o lume
într-o vară
Degeaba vine toamna şi
plouă cu găleata
E prea târziu de-acuma,
am construit şi gata.
Cu un cuvânt şi-o strângere de mână
Am încheiat un pact şi-o
pace bună
Războinicilor însă nu le
place
Dar prea târziu deja,
acum e pace.
Cu-n zâmbet larg şi cu un fir de floare
Am câştigat un munte de
iertare
Răzbunător trecutul vrea
dreptate
Dar prea târziu
păcatele-s iertate.
Cu-n gest frumos şi-o faţă zâmbitoare
Dăm tot ce-avem mai bun
şi de valoare
Degeaba-ncruntă
cearcănele sorţii
Că-i prea târziu, am
înviat și morții.
Ţi-aduci aminte doamnă
Îţi mai aduci aminte
Când ne iubeam de moarte
Şi înviind iluzii
Treceam viața prin noapte
Trăiam în clipe veacuri
Istorie albastră
Cu ziua pagini goale
Şi noaptea Era Noastră
Când prin odăi-palate
Absolutişti şi goi
Călcam porunci divine
Căci legea, eram noi
Superbă alchimie
Cu elemente rare
Fierbeam în apă vie
Păcate-originare
Când prefăceam ruine
Orgolii catedrale
Să ne-asumăm nevine
Şi note la purtare
Visul zidit
Mi-am zidit visul,
în mirosul
trupului tău.
L-ai primit ca pe
un corp străin,
Umilindu-l cu
dragostea ta, maternă.
Mi-am depus sărutarea
Pe zăpada umărului tău.
Ai primit-o ca pe o rază
de soare,
topindu-te încet.
Mi-am înecat privirea
în adâncurile ochilor
tăi.
Ai primit-o ca pe-o
ofrandă
și m-ai lăsat orbit.
Mi-am întins mâinile
să te cuprind toată.
Le-ai primit ca pe niște
lanțuri
ispășindu-ți bunăvoia.
Mi-am aprins văpaia
Și setea febrilă.
Le-ai primit ca pe niște
daruri
Acuzându-ți bucuria.
Apoi m-am pomenit singur
mestecând crud,
gustul amar al realității
perenului păcat.
De dragul tău
În jurul tău de-ar fi
nevoie
Eu m-aș preface-n zid de
piatră
Dar florile se-aștern în
cale-ți
Și n-ar avea unde să cadă
Și m-aș ruga cu rugăciune
La sfinții cei din
calendare
Dar tu te rogi mai mult
ca mine
Și n-ai nevoie
de-ajutoare
În calea ta eu aș așterne
Covor din razele de soare
Dar tu ai fața luminoasă
Și-ar străluci poate mai
tare
Aș duce jertfă pentru
tine
La zeii din mitologie
Dar tu ești bună,
milostivă
Și-ai da la toți câte-o
felie
Aș duce lupte pentru tine
Armate-atacuri, insurecții
Dar tu ești bună și ești
blândă
Și n-ai nevoie de
protecții
Aș face pact cu necuratul
Mi-aș vinde viața pentru
tine
Dar tu ești bună și
curată
Și nu mai mai iubi pe
mine
Și pentru tine-aș face
munca
La treizeci de Sisifi
deodată
Dar tu ești bună
și-nțeleaptă
Și n-ai nevoie
deocamdată.
De dragul tău aș muta
munții
Să-ți fac un loc să
treci, ușor
Dar tu ești bună și
cuminte
I-ai pune iar la locul
lor.
Ușoare urme
În urma sărutării tale
Mi-au răsărit lumini pe
față
Iar în misterul nopții
mele
S-a mai făcut o dimineață
În urma mângâierii tale
Pe trup mi-au înflorit
fiorii
Să-mi vindece de tine
dorul
Cum vindecă vindecătorii
În urma șoaptei vinovate
Auzul nu mai vrea s-audă
Decât o singură rugare
Să geamă dulce,
surdo-mută
În urma chinurilor tandre
Rămasă parcă fără viață
O umbră a ființei moare
Vărsându-și zorile pe
față.
Spovedania mută
M-am spovedit în ochii
minții tale
Apoi eu singur mi-am
impus canonul
Mărturisind-te pe tine,
sfântă cale
Și am îngenunchiat și
iată omul
M-am botezat și îmbrăcat
în tine
Am să mă rog, am să
implor de-a pururi
Ca să-mi respiri și mie
oxigenul
În sânge-apoi să te
unești cu mine
În taina confesării să
dizolvăm păcate
A trupurilor goală și
plată nevoință
Ce-n zvârcolirea firei
descoperă uitate
Trăiri în alte roluri și maximă
dorință
Chimia se produce
lăuntric într-un clocot
Dincolo de cuvinte vom
curge împreună
Cu mințile prin inimi
sincron să bată ropot
Iubirea declarată-n
cuvinte ca nebună
Iubește-mă așa
Iubește-mă iubito așa cum
se iubește
Învață-mă și simte cum mă
transform în tine
Din individ ființa îmi
arde, se topește
Și pierd identitate
stingându-mă din mine
Din două flacări stinse a
vieților unite
Se-aprinde alta-n sine de
sine siameză
Înnobilând structura
ființei împlinite
Consumă oxigenul și
arde-n regeneză
O scurtă perioadă a
timpului probabil
Se mântuie-n nevoie și
interdependență
Suficiența însăși
completul inefabil
Apoi se disipează în
stele, cu decență.
Înnoire
Pe umbra topită ce curge
din mine
Când soarele sus respiraţia-şi
ţine
Mai mişcă din raze şi fără să ştie
Se umple de umbră solara
etnie
Lumina-i căzută în raze
fugare
Ce bântuie ziua pe plaja
de mare
Aşteaptă să vină o boare
mai lină
Sau noaptea senină cu
luna cea plină
Din gânduri cu şoapte, mă
fură la noapte!
Şi du-mă-n uitare în
viers de chitare
Ia-mi trupul povară
cireaşă amară
Umplut până-n buză să nu
dea pe-afară
Dorinţe confuze în cântec
de muze
Mişcări și tangenţe şi
hainele zdrenţe
Cu părul să-mi plângă pe
tine să ningă
Şi buzele-n murmur ce
numele-ţi strigă
Iar geamătul tandru al
chinului firii
Să ceară-ndurarea din
seva iubirii.
Drapelul în bernă apoi ca
omagiu
Adus ostenirii trupeşti
naufragiu
Al cursului vinei ce-ncet
se prelinge
Pe mintea trezită să
moar-o convinge
Uitarea o-ngheaţă şi
focul se stinge
Durerea se spală în
lacrimi de sânge
Rugina se duce ca jertfa pe cruce
Rămane doar fierul curat ce străluce
Din fierul de cuie şi dorul din mine
Vom face la forjă oţel de patine
S-alerge pe gheaţa ce-n inimă doare
Cu torţa aprinsă de focul cel mare
Al buzelor pline cireşe sangvine
A dorului roade crescute din tine
Iată omul
Am sădit împreună versuri
în grădina sufletului.
Din palmele noastre
Au înforit pereții casei
Și aripile s-au deschis
acoperiș.
Sub el am adunat stropi
de viață
Ca să-i privesc dormind
Cuibăriți la sân.
Apoi din pământ și apă
i-am îmbrăcat în noi
Să poată zbura în grădina
lor
Cu prima strofă gata
Cuvintele nerostite
Au venit să-mi ceară
socoteală
Numărându-mi pașii.
Lăsasem grăbit
Un pas…înapoi.
A gândului nevoință
Iubita mea am răsturnat un munte
Am vrut să-l mut, de
dragul tău numai
Din flori de colț cununi
să-ți pun pe frunte
Peisaj alpin să-ți pun la
geam, să-l ai.
Să-i curgă-n cer
pâraiele-n cascade
Cu piscurile împlântate-n
glii
Să alergăm apoi desculți
de gânduri
Prin apele sfințite-n
veșnicii
Am traversat prin marea
de iluzii
Cu mințile în inimi
diluate
În sfântă poțiune de
concluzii
Redați dimensiunii
luminate
În șoaptă mi se-atrofie
cuvântul
Căci fără tine-s albie
secată
Dar pot să stau atât cât
stă și apa
În urmele de pași care
așteaptă
Rugă la Doi
Dragostea mea cea de toate
zilele
care-mi locuiești în
inimă trup și minte
dăruindu-te mie astăzi
mai frumoasă decât ieri
mai puțin frumoasă ca
mâine
și mai dragă pe zi ce
trece.
Mâna întinsă spre tine
mereu neostenită
așteaptă îmbrățișarea
gura flămândă gustul
sărutului
și ființa toată, prezența
ta.
Nevina mea, așteaptă
iertarea de la tine
precum și tu îți aștepți
pedeapsa mângâierii
blânde
care ne mântuie ușor de
noi înșine.
Calea ta este albă,
curată și dependentă
de apăsarea sincronă, a
pașilor noștrii.
În numele meu
te port mereu ca
definiție
a preschimbării visului
Eu- rilor, într-un Noi.
Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu