joi, 11 octombrie 2012

POEZIA SE DĂRUIE NU SE VINDE




Versuri dulci

















Dumnezeu deţine numai patentul creaţiei, oamenii au totul...


Poezia se dăruie


Mă dăruiesc prin versuri
Și mă destram în fire
De plânset de fecioară
Și slovă de zidire

Alcătuit în noapte
De îngeri în cădere
Din vinovate șoapte
Și căzătoare stele

Venit pe-o albă cale
Romantică solie
Cu vorbă de la Tatăl
La oricare Marie

Prin apă și descântec
Din cuget și simțire
Mă descompun în versuri
Să dăruiesc iubire














Junghi de stele


Din avântul tinereții ne-am adus pe lume, noi
Ca prin algoritmul sacru să dăm viețile-napoi.
Emisfere ancestrale preschimbate în părinți
Jumătăți nemântuite divizate de nesfinți
Ca să-nchidem circuitul către viața de apoi
Viață dăruită nouă să o dăruim și noi.

Din nuclee divizate, din materie stelară
Călători călări pe umbre de străbuni de-odinioară
Între alfa și omega veșniciile par clipe
Străbătute-n mare grabă pe-ale gândului aripe
Din eter devin ființe și se nasc a doua oară
Ne pătrund ființa-n taină și iubirea ne-nfioară.





Je t’aime...



Paiete de sudoare sclipesc încet,
când lumina difuză  se aşterne
peste trupul acoperit
de roua efortului tandru.
Sărutul uşor ca pana poetului,
Se plimbă reflector, de voie.

Zgomotul respiraţiei
se strecoară descrescător,
înapoi în vis,
lăsând realitatea
să redevină lumină.

Muşchii trupurilor refuză mişcarea
sfidând comenzile creierului deja lucid.
Ochii minţii revăd ultimele imagini
care-ncearcă să se salveze,
înainte ca lumina le răpească iremediabil
memoriei oprite.


Un glas şoptit vine să spargă pacea
Precum ultima picătură
în preaplinul unui pahar de lacrimi:
-Je t‘aime !

Perechea nepereche



Suntem la trup ca trandafirii
Ne bucurăm de-acelaşi soare
Dar tu eşti floarea cu petale
Iar eu doar frunzele şi spinii.

Suntem oceane de gândire
Spumoase valuri mişcătoare
Dar tu eşti apa cea curată
Eu doar procentul ei de sare.

Suntem perechea nepereche
O Cleopatră şi-un Antoniu
Dar tu eşti floarea la ureche
Eu doar cercelul accesoriu

Suntem un pom al abundenţei
Rodit-am fruct cu gust de miere
Dar tu eşti seva ce-l hrăneşte
Eu sunt doar lemnul de tăiere.

Suntem întregul fără formă
Uniţi ca două emisfere
Tu pozitivul şi pluralul
Eu doar greşala ta enormă




Sevraj


O tu femeie flacără de gheaţă
Eu te sărut, ca să rămân în viaţă.
Şi mă topesc în ceaţa dimineţii
Să mai întorc odată, roata vieţii.

Cu gust de tine şi în nări aroma
Ce-mi poartă umbra şi mă scurge-n forma
De muritor, ce moare către seară
Când vin să te sărut a mia oară.

Privind la cer prin lacrima lentilă
Şi în oglindă, fiinţa infantilă
Care depinde şi-și pune viaţa gaj
Când fără tine, intră în sevraj.
Strigătul mut


Mi-ai zidit mintea
În inima ta de sticlă
Iar mânia rece ca o piatră
Pe inelul de la degetul tău mic

Mâinile, pendule de fier
Ancorate de marmura trupului tău
Se tem, ezită
Să pipăie, să mângâie, să aibă

Ascunsă în mintea de copil
Inima în tăcere de piatră
Se teme să-mi bată
Pentru tine

Numai gânduri
Cu aripi deschise larg
Speră, umbresc și zboară

Ducând lumii
Crenguţe de măslin
Și versuri de cântec
De Pasăre Spin























Dezviolul sfintei



Am să mă desfac
În bucăţi
Dimprejurul tău
Precum am fost clădit
Pe tine, sfântă.

Să poţi respira
Oxigenul pur
Cu grijă,
Să nu sari în aer
Prea-unsă cu mir
Şi fără zidul, eu.

S-a produs alchimia,
Amestecului fluidelor,
Reacţia firească
Primind lumina
Cuvântului,
Să scalde mugurii
Păcatului originar
În iertare.


Adio dar puţină femeie !
Am crezut fierbinte
în noi, fiinţa
Când prin recele întuneric
Al spaţiului
Umpleam pământuri
Până la soare
Repopulând micul Univers.















La pieptul meu



La pieptul meu scâncești în noapte
Precum la sân scâncește pruncul
Eu te privesc cum dormi frumoasă
Și nici nu simt cum trece timpul

La pieptul meu pierdută-n vise
Tu, vis frumos pe brațul meu
Ești pacea lumii condensată
Și spațiul meu e spațiul tău

Pe chipul ca o zi frumoasă
Senin același zâmbet mut
Și mă abțin cu mari eforturi
Să te trezesc cu un sărut

La fel ca-n fiecare seară
Mă lupt cu somnul care vine
Ca visul unei nopți de vară
Să-mi ia imaginea cu tine

În jurul nostru se așterne
Un câmp de energie fină
Și-mi pare-așa de scurtă noaptea
Și-aș vrea ca ziua să nu vină

În liniște se-aude-un greier
Ce-și cântă oda-n disperare
Și-n noapte o sirenă plânge
Pe un vapor în depărtare


















De dragul tău



În jurul tău de-ar fi nevoie
Eu m-aș preface-n zid de piatră
Dar florile se-aștern în cale-ți
Și n-ar avea unde să cadă

Și m-aș ruga cu rugăciune
La sfinții cei din calendare
Dar tu te rogi mai mult ca mine
Și n-ai nevoie de-ajutoare

În calea ta eu aș așterne
Covor din razele de soare
Dar tu ai fața luminoasă
Și-ar străluci poate mai tare

Aș duce jertfă pentru tine
La zeii din mitologie
Dar tu ești bună, milostivă
Și-ai da la toți câte-o felie

Aș duce lupte pentru tine
Armate-atacuri, insurecții
Dar tu ești bună și ești blândă
Și n-ai nevoie de protecții

Aș face pact cu necuratul
Mi-aș vinde viața pentru tine
Dar tu ești bună și curată
Și nu mai mai iubi pe mine

Și pentru tine-aș face munca
La treizeci de Sisifi deodată
Dar tu ești bună și-nțeleaptă
Și n-ai nevoie deocamdată.

De dragul tău aș muta munții
Să-ți fac un loc să treci, ușor
Dar tu ești bună și cuminte
I-ai pune iar la locul lor.









Mă vrei



Te vor și florile din glastră
Să fi polenul din stamine
Tu între ele floare-albastră
Dar tu nu vrei, mă vrei pe mine.

Te cheamă marea ca să-ți cânte
Pe țărm cu valul ei de ape
Cu briza părul să-ți alinte
Dar tu mă vrei mereu aproape

Soarele-ți râde dimineața
Și-ți plânge în amurg cu luna
Iar steaua ta-și arată fața
Dar tu mă vrei, mă vrei într-una.

Îți cântă un rapsod din liră
Și pictori îți pictează chipul 
Păsări măiestre te admiră
Dar tu mă vrei pe mine singur.

Când e târziu și se-noptează
Afară plouă cu găleata
Iar visul ceartă mintea trează
Dar tu mă vrei, mă vrei și gata

În dar ți-ar da întreaga lume
De dragul tău să aibă parte
Îngeri și oameni cu renume,
Tu vrei cu mine pân-la moarte

Mereu la fel ca-ntâia oară
Îngenunchez, admir frumosul,
Un gând și-o taină mă-nfioară
Mă vrei pe mine… păcătosul












Ce mi-ai făcut Doamne



Mi-ai rupt o coastă, mi-ai făcut o Evă
Cu părul lung şi trupul voluptuos
Să-mi fie profesoară și elevă
Să mă târăsc la mila ei, pe jos

Să aibă sâni ca să-mi hrănească prunci,
Că eram singur şi stingher atunci.
Să-mi fure judecata cea puţină,
Să fiu rebel, să n-ascult de porunci.

Să-mi dea să muşc din poama cea oprită,
Ca să-mi poţi da, ce n-ai dat  pân-atunci.
Să-mi dai osânda cea făgăduită,
Zile puţine, condamnat la munci.

M-am amăgit o vreme cu puterea
De-a crede totul făr-a cerceta
Și mă durea dar am sfidat durerea
Şi m-am trezit rugând, la mila Ta.

Ţine-ţi dar paradisul pentru tine,
Că nu-mi erai oricum cu el dator
Doar capăt de-acuzare ştii prea bine,
Pentru cel nobil și cutezător


















Ispită grea



Picioarele tale
lungi ca niste versuri obscene,
rimeaza triunghiular in contextul visului tandru
al nopţilor imaculate

Îţi aud paşii, respiraţia şi freamătul
puful de pe ceafă se-nfioară în lumina difuză
Simt muşcătura în lob,
ușor, limba invadează urechea
Şi fiorul îmi umple voia

 Mâinile-mi tremură arzând 
 formele clasicei chitare
determinându-le unduirea
ca pe-o şoaptă vulgară, taina spovedaniei

timpii ne-nverigă
fără zgomot
lăsându-şi amprenta
în pupilele ochilor închişi

Şuvoi, fluidele vii
Revarsă fiinţa-n fiinţă
împlinind ritualul nemântuirii
      




















        
                    

Prea târziu



Din două sentimente şi-o chitară
Am construit o lume într-o vară
Degeaba vine toamna şi plouă cu găleata
E prea târziu de-acuma, am construit şi gata.

Cu un cuvânt şi-o strângere de mână
Am încheiat un pact şi-o pace bună
Războinicilor însă nu le place
Dar prea târziu deja, acum e pace.

Cu-n zâmbet larg şi cu un fir de floare
Am câştigat un munte de iertare
Răzbunător trecutul vrea dreptate
Dar prea târziu păcatele-s iertate.

Cu-n gest frumos şi-o faţă zâmbitoare
Dăm tot ce-avem mai bun şi de valoare
Degeaba-ncruntă cearcănele sorţii
Că-i prea târziu, am înviat și morții.

























Ţi-aduci aminte doamnă



Îţi mai aduci aminte
Când ne iubeam de moarte
Şi înviind iluzii
Treceam viața prin noapte

Trăiam în clipe veacuri
Istorie  albastră
Cu ziua pagini goale
Şi noaptea Era Noastră

Când prin odăi-palate
Absolutişti şi goi
Călcam porunci divine
Căci legea, eram noi

Superbă alchimie
Cu elemente rare
Fierbeam în apă vie
Păcate-originare

Când prefăceam ruine
Orgolii catedrale
Să ne-asumăm nevine
Şi note la purtare     
          



















                    

Visul zidit


Mi-am zidit visul,
în mirosul trupului tău.
L-ai primit ca pe un corp străin,
Umilindu-l cu dragostea ta, maternă.

Mi-am depus sărutarea
Pe zăpada umărului tău.
Ai primit-o ca pe o rază de soare,
topindu-te încet.

Mi-am înecat privirea
în adâncurile ochilor tăi.
Ai primit-o ca pe-o ofrandă
și m-ai lăsat orbit.

Mi-am întins mâinile
să te cuprind toată.
Le-ai primit ca pe niște lanțuri
ispășindu-ți bunăvoia.

Mi-am aprins văpaia
Și setea febrilă.
Le-ai primit ca pe niște daruri
Acuzându-ți bucuria.

Apoi m-am pomenit singur
mestecând crud,
gustul amar al realității
perenului păcat.

















De dragul tău




În jurul tău de-ar fi nevoie
Eu m-aș preface-n zid de piatră
Dar florile se-aștern în cale-ți
Și n-ar avea unde să cadă

Și m-aș ruga cu rugăciune
La sfinții cei din calendare
Dar tu te rogi mai mult ca mine
Și n-ai nevoie de-ajutoare

În calea ta eu aș așterne
Covor din razele de soare
Dar tu ai fața luminoasă
Și-ar străluci poate mai tare

Aș duce jertfă pentru tine
La zeii din mitologie
Dar tu ești bună, milostivă
Și-ai da la toți câte-o felie

Aș duce lupte pentru tine
Armate-atacuri, insurecții
Dar tu ești bună și ești blândă
Și n-ai nevoie de protecții

Aș face pact cu necuratul
Mi-aș vinde viața pentru tine
Dar tu ești bună și curată
Și nu mai mai iubi pe mine

Și pentru tine-aș face munca
La treizeci de Sisifi deodată
Dar tu ești bună și-nțeleaptă
Și n-ai nevoie deocamdată.

De dragul tău aș muta munții
Să-ți fac un loc să treci, ușor
Dar tu ești bună și cuminte
I-ai pune iar la locul lor.




Ușoare urme



În urma sărutării tale
Mi-au răsărit lumini pe față
Iar în misterul nopții mele
S-a mai făcut o dimineață

În urma mângâierii tale
Pe trup mi-au înflorit fiorii
Să-mi vindece de tine dorul
Cum vindecă vindecătorii

În urma șoaptei vinovate
Auzul nu mai vrea s-audă
Decât o singură rugare
Să geamă dulce, surdo-mută

În urma chinurilor tandre
Rămasă parcă fără viață
O umbră a ființei moare
Vărsându-și zorile pe față.




Spovedania mută



M-am spovedit în ochii minții tale
Apoi eu singur mi-am impus canonul
Mărturisind-te pe tine, sfântă cale
Și am îngenunchiat și iată omul

M-am botezat și îmbrăcat în tine
Am să mă rog, am să implor de-a pururi
Ca să-mi respiri și mie oxigenul
În sânge-apoi să te unești cu mine

În taina confesării să dizolvăm păcate
A trupurilor goală și plată nevoință
Ce-n zvârcolirea firei descoperă uitate
Trăiri în alte roluri și maximă dorință

Chimia se produce lăuntric într-un clocot
Dincolo de cuvinte vom curge împreună
Cu mințile prin inimi sincron să bată ropot
Iubirea declarată-n cuvinte ca nebună


Iubește-mă așa



Iubește-mă iubito așa cum se iubește
Învață-mă și simte cum mă transform în tine
Din individ ființa îmi arde, se topește
Și pierd identitate stingându-mă din mine

Din două flacări stinse a vieților unite
Se-aprinde alta-n sine de sine siameză
Înnobilând structura ființei împlinite
Consumă oxigenul și arde-n regeneză

O scurtă perioadă a timpului probabil
Se mântuie-n nevoie și interdependență
Suficiența însăși completul inefabil
Apoi se disipează în stele, cu decență.






























Înnoire


Pe umbra topită ce curge din mine
Când soarele sus respiraţia-şi ţine
 Mai mişcă din raze şi fără să ştie
Se umple de umbră solara etnie

Lumina-i căzută în raze fugare
Ce bântuie ziua pe plaja de mare
Aşteaptă să vină o boare mai lină
Sau noaptea senină cu luna cea plină

Din gânduri cu şoapte, mă fură la noapte!
Şi du-mă-n uitare în viers de chitare
Ia-mi trupul povară cireaşă amară
Umplut până-n buză să nu dea pe-afară

Dorinţe confuze în cântec de muze
Mişcări și tangenţe şi hainele zdrenţe
Cu părul să-mi plângă pe tine să ningă
Şi buzele-n murmur ce numele-ţi strigă

Iar geamătul tandru al chinului firii
Să ceară-ndurarea din seva iubirii.
Drapelul în bernă apoi ca omagiu
Adus ostenirii trupeşti naufragiu

Al cursului vinei ce-ncet se prelinge
Pe mintea trezită să moar-o convinge
Uitarea o-ngheaţă şi focul se stinge
Durerea se spală în lacrimi de sânge

Rugina se duce ca jertfa pe cruce
Rămane doar fierul curat ce străluce
Din fierul de cuie şi dorul din mine
Vom face la forjă oţel de patine

S-alerge pe gheaţa ce-n inimă doare
Cu torţa aprinsă de focul cel mare
Al buzelor pline cireşe sangvine
A dorului roade crescute din tine







Iată omul


Am sădit împreună versuri
în grădina sufletului.

Din palmele noastre
Au înforit pereții casei
Și aripile s-au deschis acoperiș.

Sub el am adunat stropi de viață
Ca să-i privesc dormind
Cuibăriți la sân.

Apoi din pământ și apă
i-am îmbrăcat în noi
Să poată zbura în grădina lor
Cu prima strofă gata

Cuvintele nerostite
Au venit să-mi ceară socoteală
Numărându-mi pașii.
Lăsasem grăbit
Un pas…înapoi.



A gândului nevoință



Iubita mea am răsturnat un munte
Am vrut să-l mut, de dragul tău numai
Din flori de colț cununi să-ți pun pe frunte
Peisaj alpin să-ți pun la geam, să-l ai.

Să-i curgă-n cer pâraiele-n cascade
Cu piscurile împlântate-n glii
Să alergăm apoi desculți de gânduri
Prin apele sfințite-n veșnicii

Am traversat prin marea de iluzii
Cu mințile în inimi diluate
În sfântă poțiune de concluzii
Redați dimensiunii luminate

În șoaptă mi se-atrofie cuvântul
Căci fără tine-s albie secată
Dar pot să stau atât cât stă și apa
În urmele de pași care așteaptă


Rugă la Doi



Dragostea mea cea de toate zilele
care-mi locuiești în inimă trup și minte
dăruindu-te mie astăzi
mai frumoasă decât ieri
mai puțin frumoasă ca mâine
și mai dragă pe zi ce trece.

Mâna întinsă spre tine mereu neostenită
așteaptă îmbrățișarea
gura flămândă gustul sărutului
și ființa toată, prezența ta.

Nevina mea, așteaptă iertarea de la tine
precum și tu îți aștepți
pedeapsa mângâierii blânde
care ne mântuie ușor de noi înșine.

Calea ta este albă, curată și dependentă
de apăsarea sincronă, a pașilor noștrii.
În numele meu
te port mereu ca definiție
a preschimbării visului
Eu- rilor, într-un Noi.

Amin!







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu