luni, 22 octombrie 2012

OVIDIU VASILE ŞI POEZIA GÂNDITĂ PE INTERNET


OVIDIU VASILE ŞI POEZIA GÂNDITĂ PE INTERNET

În toamna anului 2009, la sugestia unei colege, prozatoarea şi poeta Florentina Florescu, au început să frecventeze, nelipsit, societatea (şi cenaclul) „Constantin Brâncuşi”, doi poeţi clujeni: Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan, a căror stranie originalitate consta (şi) în aceea că-i ascultau, ceremonioşi, pe creatorii şi concurenţii întru poezie, eseu, reportaj, teatru, uneori chiar note de călătorie, fără însă ca ei să se producă; şi nu era nici vorbă, în discuţie, timiditatea. Amândoi s-au dovedit împătimiţi îndrăgostiţi ai Internetului, amândoi ispitiţi de conceperea versurilor direct pe ecranul computerului, corespondând şi colaborând cu alţi creatori, trăitori în alte oraşe şi spaţii, uneori fără să se cunoască, schimbând opinii, recenzându-şi poemele on line, „scriindu-şi” (de fapt dactilografiindu-şi, electronic), „scrisori”, de multe ori (aproape) telegramatice, eliminând, se pare, cu desăvârşire ideea de a produce (şi lăsa) manuscrise, listându-şi producţiile (textele) de pe calculator, în format A4, doar când li se cerea, în chip tradiţional-clasic, în faţa unui concurs, ori a unui public, cititor – pe suport de hârtie.
Poeţii OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN pun câteva probleme, cu totul incitante, criticilor literari şi receptorilor de poezie din ziua de astăzi. Volumul lor de poeme, glose, elegii, intitulat, în stilul umoristic-ironic-satiric VERSURI EFTINE ŞI BUNE, e conceput, gândit, la două mâini (Şi e aceasta prima constatare-observaţie neconvenţională). Privind textele volumului (paginaţia) de la stânga spre dreapta, vizualizăm două modele ale lecturii: versurile lui Ovidiu, în pagini (pare), ale lui Alin, îmbrăţişate (impar), obligându-ne să devenim tot mai atenţi, în toiul lecturii: înaintăm în tandem? Unde apar diferenţe, originalitatea (fiecăruia)?... A doua variantă, ce s-ar impune: să lecturăm, pe rând, separat!?...
În altă ordine a ideilor, atât poetul Ovidiu Vasile, cât şi Alin Cucurezan, reprezintă cazuri „literare” puţin obişnuite. În literatura franceză îi citim pe fraţii Edmond şi Joules Goncourt; iar în proza rusă, adevăraţi maeştri ai genului umoristic: Ilia Ilf şi Ivan Petrof. În literatura română, excelând tot în registrul umoristic, după ce-şi creaseră un popular nume: Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel; ei au scris, au compus (aceasta e expresia) la două mâini, o celebră, în epocă, operă literară, Caleidoscopul lui A. Mirea (pseudonimul din urmă ajungând şi el familiar cititorilor şi chiar o legendă).

*

O caracteristică stranie şi originală o constituie apetenţa poeţilor Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan pentru lectura unei întregi „biblioteci de poezie”, direct de pe Internet. Fără istorie literară „doctă”, adică fără fişiere bio-bibliografice, fixate cronologic, curente, perioade, epoci. O împătimită lectură liberă, un parcurs creator-independent, cumva, de înrâuriri, dogme, concepţii; astfel, coexistă, în aceleaşi momente ale lecturii boierul (tragic) Ienăchiţă Văcărescu cu ofiţerul Vasile Cârlova, moşierul Costache Conachi cu (diplomatul) Duiliu Zamfirescu; Tradem cu (boemul) Minulescu; Bacovia cu Mircea Dinescu. Este imposibil ca lectorii lui Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan să nu se simtă cumva descumpăniţi, vexaţi de o post-modernitate – melanj îndrăzneaţă, „miscelaneică”, chiar „caleidoscopică”, precum înseşi „muncile şi zilele” existenţei noastre „browniene”.
Numeroase poeme sunt similare unor „reclame” comerciale, uneori pornind chiar din titlu, precum chiar numele mişcării DADA, a cărei interpretare nu e numai „căluţul de lemn” (din dicţionare), ci şi o firmă-reclamă de săpunuri „Dada”, existentă în 1916, la Bruxelles. „O mână o spală pe alta” (în sens politic-ironic şi justiţiar); „dar săpunul Dada le spală pe amândouă!... (zicală-reclamă, în epocă)... Sau „...Luaţi poeme eftine şi bune – nu din bibliotecile clasice, ci direct din virtualul gri-albastru al inter-netului!...”, cum ne-ar sugera cei doi poeţi.
„Eu nu mai am (nu mai urmez) direcţii clare”, afirmă Ovidiu Vasile, într-un poem al său, care ne-ar putea servi drept text programatic. În faţa unui limbaj fisurat, descompus, spart, „secetos”, „mozaicat”, precar, ajuns „infirm”, poetul îşi aduce aminte de poezia-rugăcune a Abatelui Prévost, aşteptând „mângâierea” Credinţei prea-înalte: „Lăsăm grijile de-o parte/ Ce-am făcut şi-am desfăcut,/ Toate-s noi şi vechi, de-a pururi/ În prezentul chip trecut./ Însă ne rugăm, nătângi,/ Când cu două mâini, pe dreapta/ Când cu amândouă stângi” (Din Timp înşurubat). Sau „închinătorilor la noi idoli/ cu rol de Dumnezeu”: „S-a mântuit şi veacul, a mai trecut o eră/ Acum, că ne cunoaştem şi sunteţi voi şi eu,/ S-o faceţi mai degrabă, istoria disperă./ E timpul să mai puneţi pe cruce un evreu.” (Din Voi).
„Derive”, agonii, căderi „libere” sunt stările mistice ale poetului care încă mai încearcă să se salveze prin cuvinte, melancolic, asemenea lui George Bacovia, ori judecând aspru, ca justiţiarul scriitor, Urmuz:
„Ne-am împietrit în spaime şi eresuri
Ne-am depărtat de drumul drept şi sfânt
Ni-i rugăciunea simplă vorbă-n vânt.
Şi viaţa-i frunză, prinsă-ntre vârtejuri!...
Mă clatin pe picioare, trăind ca muritorii
Culeg podoaba lumii şi-i vând corola florii.
Şi-n loc de aripi albe şi nimb strălucitor
Îmi port, pe cap, tichia de clovn-judecător” (Derivă).
Poetul Ovidiu Vasile vizualizează „politicile zilei” şi „gestionarea crizelor” cu o neobişnuită silă, ce a devenit metafizică: post-capitalistă, post-industrială, post-comunistă şi post-socialistă; în care s-a tulburat până şi „eşichierul” claselor muncii, de la ţărani, la aristocraţi şi proletari, „băieţi cuminţi” şi „băieţi deştepţi”: „Copiii cu fapte-şi educă părinţii/ Şi muze vulgare inspiră poeţii./ Prohodul e imnul ce sună-Nvierea/ Şi ziua de mâine e ziua de ieri./ Femei de serviciu pe post de regine/ Iar feciori de slugă pe post de boieri” (Ne-timpuri nouă). Omenirea trăieşte un destin „făcut”, „programat”, „pre-fabricat”, împodobit cu grădini „de plastic” şi „fete, simulând orgasme fantastice” – „sfinţii, turnaţi, ce ne zâmbesc, din icoane;/ iar preoţii cântă-n tarafuri, la nunţi,/ Când sufletul strigă că moare de foame!” (Nevremurile).
Între azi şi „odinioară, pe vremea mea”, poetul re-evaluează miturile decăderii şi ale austerităţii: „La noi e putred mărul” (Hasdeu): „La noi” (Oct. Goga): „Pe vremea mea/ Hrana/ Era o mâncare/ (...) sănătoasă/ Beam alcool, din fructe de livadă./ Aveam onoare, patrie şi casă.” (Pe vremea mea).
Citind enorm, pe Internet, poetul Ovidiu Vasile, vede şi simte „monstruos”, aşa cum ar spune Nenea Iancu Caragiale: o lume – ajunsă parodie, ei însăşi, invadată de „mofturi”, fiţe, starlete şi fani, anagramaţi şi agramaţi, îngrămădiţi „pe ecranul pătrat”, atraşi de „săruturi ghetsimanice”. O omenire „contraceptivă”, aşteptând jumătăţi de adevăruri, venite prin „ciorchinii de cabluri”, fixaţi pe „console răstignite” – zărind „cerul – în parbrize sparte”, conectate la „păienjenişul de sârme”: „În lipsa demnităţii (...)/ În roluri secundare / cu mase populare/ Des figurate-n piese istoriei neclare” (Din „Poezie contraceptivă”).
Poetul Ovidiu Vasile ne oferă proba unui sclipitor talent, mai ales când face slalomuri printre erorile de „retorică” ale noului veac, trecând de la un registru poetic la altul, neuitându-i nici pe Orfeu şi nici pe David, cu lirele şi harfele lor, în şlefuite şi căutate rime, melancolice şi melodioase, nostalgice şi unice. Iată o mostră:
„Din gânduri, cu şoapte, mă fură la noapte!...
Şi du-mă-n uitare, în viers de chitare.
Ia-mi trupul povară, cireaşă amară.
Umplut până-n buză, să nu dea pe-afară!...
..................................................................
Dorinţe confuze, în cântec de muze
Mişcări şi tangenţe – şi hainele zdrenţe...” (Din „Înnoire”).
Prin acest volum, VERSURI EFTINE ŞI BUNE, poetul Ovidiu Vasile trece, pentru întâia oară, la literatura pe suport de hârtie; trece de la cyberliteratură şi twitter, la textul clasic, tradiţional, scris – în care mâna (degetele) „scriu”, nu „tastează”; scriitura se înalţă, se edifică, din „sfintele litere tipărite” („plumbul topit” – mirosind a „pâine caldă – a presei”). A făcut acest gest, simbolic, de altfel aşteptat, pentru că a simţit nevoia unor „ochi critici”, care să-i treacă ideile, din anonimatul şi efemeritatea „Internetului”, spre cultura scrisă; (şi) să le facă să supra-vieţuiască şi astăzi, şi mâine, în timp. Originalitatea sa constă în acea că s-a „format” în cadrul unei biblioteci electronice, iar computerul a devenit (şi) biroul său şi editură, şi tipografie şi librărie – toate „on line”; şi „poştă globală”, universală („e-mail”).

Cluj, Oct. 2012-10-19
CONSTANTIN ZĂRNESCU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu