OVIDIU VASILE ŞI POEZIA GÂNDITĂ PE INTERNET
În toamna
anului 2009, la sugestia unei colege, prozatoarea şi poeta Florentina Florescu,
au început să frecventeze, nelipsit, societatea (şi cenaclul) „Constantin
Brâncuşi”, doi poeţi clujeni: Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan, a căror stranie
originalitate consta (şi) în aceea că-i ascultau, ceremonioşi, pe creatorii şi
concurenţii întru poezie, eseu, reportaj, teatru, uneori chiar note de
călătorie, fără însă ca ei să se producă; şi nu era nici vorbă, în discuţie,
timiditatea. Amândoi s-au dovedit împătimiţi îndrăgostiţi ai Internetului, amândoi ispitiţi de
conceperea versurilor direct pe ecranul
computerului, corespondând şi colaborând cu alţi creatori, trăitori în alte
oraşe şi spaţii, uneori fără să se cunoască, schimbând opinii, recenzându-şi
poemele on line, „scriindu-şi” (de
fapt dactilografiindu-şi, electronic), „scrisori”,
de multe ori (aproape) telegramatice, eliminând,
se pare, cu desăvârşire ideea de a produce (şi lăsa) manuscrise, listându-şi producţiile (textele) de pe calculator, în format A4, doar când li se cerea, în
chip tradiţional-clasic, în faţa unui concurs, ori a unui public, cititor – pe suport de hârtie.
Poeţii
OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN pun câteva probleme, cu totul incitante,
criticilor literari şi receptorilor de poezie din ziua de astăzi. Volumul lor
de poeme, glose, elegii, intitulat, în stilul umoristic-ironic-satiric VERSURI EFTINE ŞI BUNE, e conceput,
gândit, la două mâini (Şi e aceasta prima constatare-observaţie neconvenţională). Privind textele volumului (paginaţia) de la stânga spre dreapta, vizualizăm două modele ale lecturii: versurile lui Ovidiu, în
pagini (pare), ale lui Alin, îmbrăţişate (impar), obligându-ne să devenim tot
mai atenţi, în toiul lecturii: înaintăm în
tandem? Unde apar diferenţe,
originalitatea (fiecăruia)?... A doua variantă, ce s-ar impune: să
lecturăm, pe rând, separat!?...
În altă
ordine a ideilor, atât poetul Ovidiu Vasile, cât şi Alin Cucurezan, reprezintă
cazuri „literare” puţin obişnuite. În literatura franceză îi citim pe fraţii Edmond şi Joules Goncourt; iar în
proza rusă, adevăraţi maeştri ai genului umoristic: Ilia Ilf şi Ivan Petrof. În
literatura română, excelând tot în registrul umoristic, după ce-şi creaseră un
popular nume: Ştefan Octavian Iosif şi
Dimitrie Anghel; ei au scris, au compus (aceasta e expresia) la două mâini, o celebră, în epocă,
operă literară, Caleidoscopul lui A.
Mirea (pseudonimul din urmă ajungând şi el familiar cititorilor şi chiar o legendă).
*
O
caracteristică stranie şi originală o constituie apetenţa poeţilor Ovidiu
Vasile şi Alin Cucuruzan pentru lectura unei întregi „biblioteci de poezie”, direct de pe Internet. Fără istorie literară „doctă”, adică fără fişiere
bio-bibliografice, fixate cronologic, curente, perioade, epoci. O împătimită lectură liberă, un parcurs creator-independent, cumva, de înrâuriri, dogme,
concepţii; astfel, coexistă, în aceleaşi momente ale lecturii boierul (tragic) Ienăchiţă Văcărescu cu ofiţerul Vasile Cârlova, moşierul Costache Conachi cu (diplomatul) Duiliu Zamfirescu; Tradem cu (boemul) Minulescu; Bacovia cu
Mircea Dinescu. Este imposibil ca lectorii lui Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan
să nu se simtă cumva descumpăniţi, vexaţi de o post-modernitate – melanj îndrăzneaţă, „miscelaneică”,
chiar „caleidoscopică”, precum înseşi „muncile şi zilele” existenţei noastre
„browniene”.
Numeroase
poeme sunt similare unor „reclame” comerciale,
uneori pornind chiar din titlu, precum chiar numele mişcării DADA, a cărei interpretare nu e numai
„căluţul de lemn” (din dicţionare), ci şi o firmă-reclamă de săpunuri „Dada”,
existentă în 1916, la Bruxelles. „O mână o spală pe alta” (în sens
politic-ironic şi justiţiar); „dar săpunul Dada
le spală pe amândouă!”... (zicală-reclamă,
în epocă)... Sau „...Luaţi poeme eftine şi bune – nu din bibliotecile clasice,
ci direct din virtualul gri-albastru al inter-netului!...”,
cum ne-ar sugera cei doi poeţi.
„Eu nu mai
am (nu mai urmez) direcţii clare”, afirmă Ovidiu Vasile,
într-un poem al său, care ne-ar putea servi drept text programatic. În faţa unui limbaj fisurat, descompus, spart,
„secetos”, „mozaicat”, precar, ajuns „infirm”, poetul îşi aduce aminte de poezia-rugăcune a Abatelui Prévost,
aşteptând „mângâierea” Credinţei prea-înalte: „Lăsăm grijile de-o parte/ Ce-am
făcut şi-am desfăcut,/ Toate-s noi şi vechi, de-a pururi/ În prezentul chip
trecut./ Însă ne rugăm, nătângi,/ Când cu două mâini, pe dreapta/ Când cu
amândouă stângi” (Din Timp înşurubat).
Sau „închinătorilor la noi idoli/ cu rol
de Dumnezeu”: „S-a mântuit şi veacul, a mai trecut o eră/ Acum, că ne
cunoaştem şi sunteţi voi şi eu,/ S-o faceţi mai degrabă, istoria disperă./ E timpul să mai puneţi pe cruce un evreu.” (Din Voi).
„Derive”,
agonii, căderi „libere” sunt stările mistice ale poetului care încă mai
încearcă să se salveze prin cuvinte, melancolic,
asemenea lui George Bacovia, ori judecând aspru, ca justiţiarul scriitor,
Urmuz:
„Ne-am
împietrit în spaime şi eresuri
Ne-am
depărtat de drumul drept şi sfânt
Ni-i
rugăciunea simplă vorbă-n vânt.
Şi viaţa-i
frunză, prinsă-ntre vârtejuri!...
Mă clatin pe
picioare, trăind ca muritorii
Culeg
podoaba lumii şi-i vând corola florii.
Şi-n loc de
aripi albe şi nimb strălucitor
Îmi port, pe
cap, tichia de clovn-judecător” (Derivă).
Poetul
Ovidiu Vasile vizualizează „politicile zilei” şi „gestionarea crizelor” cu o neobişnuită
silă, ce a devenit metafizică: post-capitalistă, post-industrială,
post-comunistă şi post-socialistă; în care s-a tulburat până şi „eşichierul”
claselor muncii, de la ţărani, la aristocraţi şi proletari, „băieţi cuminţi” şi „băieţi deştepţi”: „Copiii cu fapte-şi educă părinţii/ Şi muze
vulgare inspiră poeţii./ Prohodul e imnul ce sună-Nvierea/ Şi ziua de mâine e
ziua de ieri./ Femei de serviciu pe post de regine/ Iar feciori de slugă pe
post de boieri” (Ne-timpuri nouă).
Omenirea trăieşte un destin „făcut”, „programat”, „pre-fabricat”, împodobit cu
grădini „de plastic” şi „fete, simulând orgasme fantastice” – „sfinţii,
turnaţi, ce ne zâmbesc, din icoane;/ iar preoţii cântă-n tarafuri, la nunţi,/
Când sufletul strigă că moare de foame!”
(Nevremurile).
Între azi şi „odinioară, pe vremea mea”, poetul re-evaluează miturile decăderii
şi ale austerităţii: „La noi e putred
mărul” (Hasdeu): „La
noi” (Oct. Goga): „Pe vremea mea/ Hrana/ Era o mâncare/ (...)
sănătoasă/ Beam alcool, din fructe de livadă./ Aveam onoare, patrie şi casă.” (Pe vremea mea).
Citind
enorm, pe Internet, poetul Ovidiu
Vasile, vede şi simte „monstruos”, aşa
cum ar spune Nenea Iancu Caragiale: o
lume – ajunsă parodie, ei însăşi,
invadată de „mofturi”, fiţe, starlete şi fani, anagramaţi şi agramaţi,
îngrămădiţi „pe ecranul pătrat”, atraşi de „săruturi ghetsimanice”. O omenire
„contraceptivă”, aşteptând jumătăţi de adevăruri,
venite prin „ciorchinii de cabluri”, fixaţi pe „console răstignite” –
zărind „cerul – în parbrize sparte”, conectate la
„păienjenişul de sârme”: „În lipsa demnităţii (...)/ În roluri secundare / cu
mase populare/ Des figurate-n piese istoriei neclare” (Din „Poezie contraceptivă”).
Poetul Ovidiu
Vasile ne oferă proba unui sclipitor talent, mai ales când face slalomuri printre erorile de „retorică”
ale noului veac, trecând de la un registru poetic la altul, neuitându-i nici pe
Orfeu şi nici pe David, cu lirele şi harfele lor, în şlefuite şi căutate rime,
melancolice şi melodioase, nostalgice şi unice. Iată o mostră:
„Din
gânduri, cu şoapte, mă fură la noapte!...
Şi du-mă-n
uitare, în viers de chitare.
Ia-mi trupul
povară, cireaşă amară.
Umplut
până-n buză, să nu dea pe-afară!...
..................................................................
Dorinţe
confuze, în cântec de muze
Mişcări şi
tangenţe – şi hainele zdrenţe...” (Din „Înnoire”).
Prin acest
volum, VERSURI EFTINE ŞI BUNE, poetul
Ovidiu Vasile trece, pentru întâia oară, la literatura
pe suport de hârtie; trece de la cyberliteratură
şi twitter, la textul clasic, tradiţional, scris – în care mâna (degetele) „scriu”, nu „tastează”; scriitura se înalţă, se edifică, din „sfintele litere tipărite” („plumbul
topit” – mirosind a „pâine caldă – a presei”). A făcut acest gest, simbolic, de
altfel aşteptat, pentru că a simţit
nevoia unor „ochi critici”, care să-i treacă ideile, din anonimatul şi
efemeritatea „Internetului”, spre
cultura scrisă; (şi) să le facă să supra-vieţuiască
şi astăzi, şi mâine, în timp. Originalitatea sa constă în acea
că s-a „format” în cadrul unei biblioteci
electronice, iar computerul a
devenit (şi) biroul său şi editură, şi tipografie şi librărie – toate
„on line”; şi „poştă globală”, universală („e-mail”).
Cluj, Oct.
2012-10-19
CONSTANTIN ZĂRNESCU
